Doar un suflet pierdut in deznadejde...

Am vorbit cu prietena mea cea mai buna despre problema asta in urma cu un an...de atunci nu mi-a mai spus nimic despre acest subiect. Voiam sa o intreb de fiecare data cand o vedeam dar simteam ca atunci cand ne apropiam de subiectul asta atmosfera devenea tensionata si renuntam. Surprinzator acum o saptamana a deschis ea subiectul..am fost emotionata, mi-au dat lacrimile dar am incercat sa ma stapanesc, sa fiu puternica pentru ea. Tremura si se uita in gol cand vorbea cu mine si din cand in cand mai sorbea din paharul cu vin rosu. Mi-a spus din nou despre ce era vorba si eu m-am prefacut ca am uitat discutia avuta deja si am lasat-o sa vorbeasca: acum un an a aflat ca detine gena cancerului ovarian, bunica, mama, sora ei au avut simptome, tumori dar tratate la timp nu au scapat de sub control, ea a inceput sa se simta rau si nu e doar psihologic ci si fizic, fusese la un control de rutina dar vestile primite au intristat-o atat de tare incat nu a vrut sa aibe confirmarea finala ca e lucrul de care se temea cel mai mult. La insistentele mele si-a facut programare pentru un control mai amanuntit dar cum dura inca o saptamana au inceput sa o acapareze gandurile negre, a trecut destul de repede de la teama la groaza si apoi a renuntat si sa mai vorbeasca despre asta. In momentul in care am intrebat-o de ce imi spune lucrurile astea tocmai acum in pragul sarbatorilor, m-a trecut un fior rece, crezand ca are o explicatie dureroasa de dat dar m-a linistit oarecum spunandu-mi ca nu a facut inca controlul ca s-a programat pentru saptamana asta (miercuri) si ca vrea sa merg cu ea pentru ca singura nu ar mai ajunge acolo. Stie ca e vorba de inconstienta aici dar groaza care a cuprins-o trece de orice limita. Mi-a povestit cu lacrimi in ochi ca nu stie de ce a asteptat pana acum, ca-i este frica, ca daca i s-ar confirma banuielile nu stie ce ar putea sa faca in viitor, vrea sa fie sotie, mama, bunica, sa aibe o cariera....Mi s-a rupt sufletul, mi-am promis ca voi fi alaturi de ea in fiecare moment si ca o voi ajuta cum am sa pot indiferent de diagnostic.
In cele din urma mi-a spus ca a vazut intamplator un film si poate ca asta a fost elementul declansator "Ruj rosu pentru zile negre" era invidioasa ca actrita principala a avut atata putere de decizie sa-si ia viata in brate si sa caute sprijinul in tot ceea ce o inconjoara si ca in cele din urma a reusit...EA de ce nu ar putea? Ma are pe mine, familia nu s-ar da inapoi, iubitul ei o sprijina in orice si nu ar parasi-o daca ar afla (bineinteles ca sunt singura care stie ce se intampla :( ).
Cred ca ma apuca pe mine teama...mi-am pierdut prea multi prieteni nu cred ca as putea sa suport sa o pierd si pe EA. Miercuri e ziua decisiva...indiferent de cat de optimista par eu...tot va fi greu!!!

Ce se intampla???

Cred ca am luat-o razna rau...De ce??S-au intamplat multe lucruri in ultima vreme si imi e destul de greu sa le procesez.In ultimele trei saptamani mi-au murit doua persoane cunoscute din familie..din senin sau nu imi vine destul de greu sa ma gandesc la asta.Cea mai afectata e mama si asta pentru ca cei care au murit erau apropiati de varsta ei si se gandeste tot mai mult ca la un moment dat ii va veni si ei timpul.Ce pot sa fac sau sa-i zic sa nu se mai gandeasca cand chiar eu ma uit la verisoara mea Andra si nu imi dau seama cat de greu trebuie sa fie pentru ea sa afle ca tatal ei a murit si sa continue sa traiasca sa gaseasca o ratiune in viata asta,un motiv pentru care sa continue?
Am vrut sa-i spun verisoarei mele toate cliseele:"i-a venit timpul","poate asa e mai bine"."continua sa traiesti in onoarea lui,sa devii o persoana mai buna,pt ca asa isi dorea el" si toate mi se opresc ca un nod amar in gat pentru ca stiu cat de neimportante sunt lucrurile astea.Nimeni nu ii poate alina durerea.Stiu asta mai bine ca oricine pentru ca acum 5 ani mi-a murit cel mai bun prieten si iubitul in acelasi accident de masina si nimeni nu reusea sa se apropie de mine...
Mi-a trecut prin minte chiar ca in eventualitatea in care unul dintre parintii mei ar avea aceasi soarta ca unchiul meu eu as muri odata cu ei si asta pentru ca dupa 21 de ani din viata mea simt ca nu am facut nimic care sa-i faca sa se simta cu adevarat mandri de mine...Si vreau sa le fac pe toate acum si nu pot sa le facpentru ca nu e omeneste posibil
In momente de genul asta dramele mele in viata personala,relatiile mele esuate,prietenii aruncate mi se par atat de nesemnificative...Asta e un mare defect al meu...iau un lucru cum ar fi moartea unchiului meu si rasucesc de pe o parte pe alta,pana innebunesc din cauza variantelor gasite...
Nu pot sa ma duc la inmormantare...nu ma lasa parintii mei,probabil nu vor sa vada cat de suparati/tristi sunt.Nici la prima inmormantare a matusii mele nu am fost dar acolo(si nu vreau sa sune insensibila)moartea era iminenta,a facut un atac cerebral din cauza cancerului si era in coma si au decuplat-o de la aparate...Am sa incerc sa nu ma mai gandesc asa de mult la chestiile astea si sa las lucrurile sa continue sa mearga.Tot ce pot spune spre final e:"Sa le fie tarana usoara"