Daca intr-adevar "acasa" e locul in care ai parte de liniste sufleteasca si de fericire pot reitera ce am spus mai sus...nu e nici un loc caruia sa-i spun acasa.
De fapt viata mea a inceput in acel orasel din judetul Galati,abia atunci am inceput sa constientizez ca sunt vie...vacantele mi le petreceam la bunicii mei la munte pentru ca parintii mei erau prea ocupati cu locul lor de munca sa mai aibe grija de mine(doica mea era destul de batrana..acum are 92 ani) iar sora mea vara era deseori plecata in excursii cu colegii ei.Daca stau bine sa ma gandesc prima si ultima oara cand am plecat intr-o excursie fara parinti a fost in clasa a 6-a.Cel mai bine ar fi sa nu va plictisesc sa trec prin toate detaliile vietii mele dar au fost cateva momente care m-au marcat destul de mult in copilarie.
Imi era destul de greu sa-mi fac prieteni,pentru ca parintii mei aveau functii sus-puse si fiind un orasel mic se stia si cea mai mica miscare.La varsta de 1 ani am avut prima tentativa de sinucidere pentru ca colega mea de banca avea o noua buna prietena,eu stateam din ce in ce mai prost cu invatatul si parintii mei erau din ce in ce mai stresati si totul se revarsa asupra mea.Oricat de ciudat ar parea sa sune am trait experienta vietii mele..de atunci s-a schimbat totul..si nu in bine neaparat..au mai urmat inca 5-6 tentative..ma refer la faptul ca am inceput sa am o perceptie mai deosebita asupra a tot ce ma inconjura..Am inceput sa am vise...halucinatii..preotii si psihologii pe care i-am vizitat,mi-au spus ca era ceva normal..dar devenea din ce in mai infricosator..Cei carora le-am spus asta, au ras,si voi probabil veti rade..nu ma intereseaza...face parte din mine din ceea ce sunt eu acum...Din ce am inteles cam toate femeile din familia mea(de pe partea mamei,fata care era cea mai tanara)au avut genul acesta de experiente..Dar au fost femei puternice si au trecut peste asta..eu am lasat sa intre prea mult in viata mea...
