Doar un suflet pierdut in deznadejde...

Am vorbit cu prietena mea cea mai buna despre problema asta in urma cu un an...de atunci nu mi-a mai spus nimic despre acest subiect. Voiam sa o intreb de fiecare data cand o vedeam dar simteam ca atunci cand ne apropiam de subiectul asta atmosfera devenea tensionata si renuntam. Surprinzator acum o saptamana a deschis ea subiectul..am fost emotionata, mi-au dat lacrimile dar am incercat sa ma stapanesc, sa fiu puternica pentru ea. Tremura si se uita in gol cand vorbea cu mine si din cand in cand mai sorbea din paharul cu vin rosu. Mi-a spus din nou despre ce era vorba si eu m-am prefacut ca am uitat discutia avuta deja si am lasat-o sa vorbeasca: acum un an a aflat ca detine gena cancerului ovarian, bunica, mama, sora ei au avut simptome, tumori dar tratate la timp nu au scapat de sub control, ea a inceput sa se simta rau si nu e doar psihologic ci si fizic, fusese la un control de rutina dar vestile primite au intristat-o atat de tare incat nu a vrut sa aibe confirmarea finala ca e lucrul de care se temea cel mai mult. La insistentele mele si-a facut programare pentru un control mai amanuntit dar cum dura inca o saptamana au inceput sa o acapareze gandurile negre, a trecut destul de repede de la teama la groaza si apoi a renuntat si sa mai vorbeasca despre asta. In momentul in care am intrebat-o de ce imi spune lucrurile astea tocmai acum in pragul sarbatorilor, m-a trecut un fior rece, crezand ca are o explicatie dureroasa de dat dar m-a linistit oarecum spunandu-mi ca nu a facut inca controlul ca s-a programat pentru saptamana asta (miercuri) si ca vrea sa merg cu ea pentru ca singura nu ar mai ajunge acolo. Stie ca e vorba de inconstienta aici dar groaza care a cuprins-o trece de orice limita. Mi-a povestit cu lacrimi in ochi ca nu stie de ce a asteptat pana acum, ca-i este frica, ca daca i s-ar confirma banuielile nu stie ce ar putea sa faca in viitor, vrea sa fie sotie, mama, bunica, sa aibe o cariera....Mi s-a rupt sufletul, mi-am promis ca voi fi alaturi de ea in fiecare moment si ca o voi ajuta cum am sa pot indiferent de diagnostic.
In cele din urma mi-a spus ca a vazut intamplator un film si poate ca asta a fost elementul declansator "Ruj rosu pentru zile negre" era invidioasa ca actrita principala a avut atata putere de decizie sa-si ia viata in brate si sa caute sprijinul in tot ceea ce o inconjoara si ca in cele din urma a reusit...EA de ce nu ar putea? Ma are pe mine, familia nu s-ar da inapoi, iubitul ei o sprijina in orice si nu ar parasi-o daca ar afla (bineinteles ca sunt singura care stie ce se intampla :( ).
Cred ca ma apuca pe mine teama...mi-am pierdut prea multi prieteni nu cred ca as putea sa suport sa o pierd si pe EA. Miercuri e ziua decisiva...indiferent de cat de optimista par eu...tot va fi greu!!!